Franța, printre cele mai dezvoltate economic țări din Europa, este una dintre destinațiile de vis alese atât de îndrăgostiți, cât și de francofoni. Beneficiind de o largă varietate de peisaje mirifice, precum lanțuri muntoase, câmpii, păduri, terenuri agricole sau litoral, ea oferă numeroase posibilități celor care se hotărăsc să o viziteze. Recunoscută pentru celebrul Paris, capitală în care turismul este anual în floare, pentru zonele pitorești, cinematografia alb-negru sau vestimentația franțuzoaicelor, este unul dintre liderii mondiali în sectorul agroalimentar, al produselor de lux sau al dezvoltării umane. Pentru a cunoaște mai bine minunată țară, vă invit să descoperiți câteva dintre simbolurile Franței pe care le-am enumerat, după bunul plac, mai jos.
Franța, printre cele mai dezvoltate economic țări din Europa, este una dintre destinațiile de vis alese atât de îndrăgostiți, cât și de francofoni. Beneficiind de o largă varietate de peisaje mirifice, precum lanțuri muntoase, câmpii, păduri, terenuri agricole sau litoral, ea oferă numeroase posibilități celor care se hotărăsc să o viziteze. Recunoscută pentru celebrul Paris, capitală în care turismul este anual în floare, pentru zonele pitorești, cinematografia alb-negru sau vestimentația franțuzoaicelor, este unul dintre liderii mondiali în sectorul agroalimentar, al produselor de lux sau al dezvoltării umane. Pentru a cunoaște mai bine minunată țară, vă invit să descoperiți câteva dintre simbolurile Franței pe care le-am enumerat, după bunul plac, mai jos.
După cum deja știți, o cultură se gustă mai întâi, apoi se cunoaște cu adevărat. Ce poate fi mai plăcut decât să mergi pe străzile Parisului și să simți mirosul îmbietor de pâine caldă, celebra baghetă franțuzească sau croissantele delicioase pe care parizienii le consumă, la terase, dimineața, cu unt, gem de căpșuni și o cafea pe cinste? Sau ce poate fi mai franțuzesc decât brânzeturile degustate cu niște biscuiți sărați, în timp ce sorbiți dintr-un vin bun? Putem include aici chiar și deserturile franțuzești precum choux a la creme, crema de zahăr ars sau celebrele macarons care vi se topesc în gură. Deja v-am făcut curioși, nu-i așa?
Croissant-ul este un preparat din foietaj, pe care îl puteți cumpăra din orice patiserie și, de cele mai multe ori, și cafenea. Deși ne-am aștepta ca primele croissante să fi fost preparate în Franța, totuși, originea lor este neclară. Legenda spune că produsul de patiserie ar fi fost creat de brutarii vienezi în timpul unui război cu armatele otomane, dar nimeni nu știe exact adevărul. În anul 1830, un vienez și-ar fi deschis o brutărie în Paris, oraș în care croissant-ul și-ar fi câștigat renumele, devenind un simbol culinar, un produs nelipsit, la micul-dejun și, uneori, în timpul gustărilor de după-amiază, acompaniat de cafea cu lapte sau ceai. Citește mai departe.
Termenul de „croissant” a apărut, pentru prima dată, într-un dicționar din anul 1863, unde avea următoarea definiție: „Pâine mică sau prăjitură mică în formă de croissant”. Prima rețetă va fi publicată în 1891, iar unii sunt de părere că ar exista niște diferențe notabile în compoziția aluatului, față de modul în care se prepară în prezent. În Franța, prima rețetă de croissant apare abia în 1905, in Dictionnaire Universel de Cuisine, a lui Joseph Favre, și capătă popularitate prin 1920. Rețeta de aici conținea pudră de migadale și aducea cu un desert din zona orientală. Există multe rețete pentru acest produs de vinnoiserie însă ingredientele sunt, de cele mai multe ori, următoarele:130 ml apa caldă, 12 g drojdie uscata, 75 ml lapte, 2 galbenusuri de ou, 1 linguriță sare, 450 g făina, 50 g zahăr, 60 g unt topit, 225 g unt, 50 ml smântână lichidă și o jumătate linguriță zahăr.
Bagheta franțuzească este unul dintre cele mai populare produse din Franța. Pâinea lungă, subțire și crocantă poate fi consumată împreună cu orice masă a zilei, în funcție de preferințe. Există mai multe legende referitoare la apariția acestei pâini, una dintre ele fiind legată de deviza franceză: Libertate, Egalitate şi Fraternitate. Poporul francez s-ar fi plâns de lipsa de pâine, având în vedere că doar nobilimea are acces la ea, pe când pătura de mijloc și de jos trebuia să se descurce cu cantități mici și calitatea proastă a produsului. Pentru ca pâinea să ajungă tuturor, după Revoluție, una dintre principalele cereri a fost dorința de egalitate pe piața agroalimentară. Astfel, ar fi luat naștere bagheta, ca „pâine e egalității de clasă”. A doua legendă seamănă puțin cu prima și afirmă că brutarilor li s-ar fi interzis să pregătească pâinea înainte de ora 4 dimineața, iar produsul nu era gata până la venirea cumpărătorilor. Pâinea mare și rotundă ar fi necesitat un timp mai mare de preparare, motiv pentru care brutarii au început să vândă aceste baghete, mult mai ușor de făcut. Citește mai departe.
A treia legendă și cea mai credibilă se bazează pe un fond istoric, încă de pe vremea lui Napoleon Bonaparte. Se spune că acesta ar fi adoptat o lege în care cerea brutarilor să facă pâinea îndeajuns de subțire pentru a încăpea în buzunarele de la uniformele soldaților. În urma cercetărilor s-a constatat că măsurătorile buzunarelor corespundeau mărimii și formei baghetelor, astfel încât pâinea să poată fi purtată oriunde de către soldați. Parizienii mai au însă încă o teorie. Atunci când liniile de metrou au fost introduse în capitala Franței, oamenii din diferite zone nu se puteau înțelege și apăreau deseori conflicte. Aceștia erau înarmați cu cuțite de bucătărie, afirmând că au nevoie de ele pentru a tăia pâinea. Pentru a limita conflictele care se înmulțeau pe zi ce trece, a început fabricarea unei pâini care să poată fi ruptă cu mâna, fără a mai necesita existența unui cuțit. Voi ce credeți? Care dintre aceste legende să fie adevărată?
Ratatouille este un preparat specific zonei Provence din Franța, devenit simbol al Franței, datorită animației din 2007. Cuvântul ratatouille își are originile în occitanul ratatolha, ce seamănă cu franțuzescul touiller, folosit cu sensul de „a amesteca”. Rețeta amintește, într-o oarecare măsură, cu ghiveciul românesc sau cu o tocăniță de legume, ierburi și, uneori, brânză de capră. Preparatul franțuzesc conține: roșii, ceapă, ardei gras, dovlecei, vinete, usturoi, ulei de măsline și diferite ierburi de Provence (cimbru, oregano, busuioc, rozmarin, cimbrisor etc). Ratatouille niçoise, denumirea completă a preparatului, a fost, la început, un fel de mâncare din legume proaspete înăbușite, iar rețeta originală nu conținea vinete, având în vedere că acestea nu puteau fi găsite în aceeași perioadă a anului ca restul legumelor. Varianta franțuzească a preparatului poate fi un fel de mâncare principal, servit în timpul prânzului sau la cină, alături de orez, cartofi sau tipica baghetă, dar, de cele mai multe ori, este un side-dish. Citește mai departe.
Preparatul a fost popularizat, așa cum am amintit și mai sus, de desenul animat care a avut un uriaș succes atât în rândul copiilor, dar și în rândul adulților. În cazul în care vă întrebați de ce animația Pixar poartă acest titlu, gândiți-vă la felul de mâncare servit la final și la jocul de cuvinte RATatouille, rat însemnând în limba engleză „șobolan”. Protagonistul acțiunii este Remy, un șobolan pasionat de arta culinară care trăiește în Paris și încheie o înțelegere cu un băiat pentru a-și atinge visul. Băiatul, pe nume Alfredo Linguini, îndrăgostit de singura femeie bucătar din restaurant, încearcă să o impresioneze, folosindu-se de talentul lui Remy la gătit. Nu e de mirare că ideea i-a cucerit pe spectatori!
Dacă tot am vorbit până acum de diverse preparate, ce-ar fi să aducem în discuție și o băutură- simbol a francezilor? Cunoscută și sub denumirea de „vin de Champagne”, șampania este un vin spumant obținut prin procedee specifice în zona de Nord-Est a Franței, unde se fabrică atât vin spumant non vintage, cât și șampanii vintage apreciate în întreaga lume pentru finețea lor. Un „vintage” este considerat numai acela care întrunește cele mai bune condiții de vinificare. Însă care e diferența dintre un vin normal și cel spumant? Vinul spumant este produs refermentarea în sticle a diferitelor soiuri de vin, dintre care cele mai populare sunt: Pinot Meunier, Chardonnay sau Pinot Noir. Vinul care poartă denumirea de „șampanie” este produs pe o suprafață delimitată, de numai aproximativ 30.000 de hectare, podgoriile aflându-se în departamentele: Aisne, Aube, Marne, Seine-et-Marne și Haute-Marne. În ceea ce privește calitatea, din cele cateva sute de localități ce întregesc regiunea Champagne 42 sunt Premier Cru, 17 Grand Cru, iar restul sunt Autre Cru. Citește mai departe.
În anul 1729 apare prima casă de șampanie, numită Ruinart. Șase ani mai târziu, printr-o ordonanță regală, se stabilește greutatea oficială a sticlei de șampanie: 25 de uncii, mai exact, în jur de 700 de grame. În 1805 apare procedeul remulajului (inventat de o văduvă) și în 1823 se stabilește ca sticlele să fie păstrate în rasteluri speciale, pentru a fi păstrate în condiții optime și pentru a se depune mai ușor resturile de drojdie. După această scurtă introducere în istoria șampaniei, am putea vorbi și despre modul ei de servire. Vinul spumant trebuie adus la temperatura de 8-10 grade C, iar dopul nu trebuie scos cu zgomot, astfel încât conținutul să nu se risipească și să fie irosit. Obiceiul „pocnirii” dopului este specific doar sărbătorilor sau în timpul evenimentelor speciale și nu are legătură cu servirea tradițională a băuturii.
După ce am gustat câte puțin din preparate, sau măcar ne-am clătit ochii, haideți să trecem acum la destinațiile de vis.
Un simbol care ne vine tuturor în minte atunci când ne gândim la Franța este Turnul Eiffel. Deși lucrării îi fuseseră alocați 5 ani, construcția sa a început la data de 28 Ianuarie 1887 și a durat nu mai mult de doi ani, datorită inginerului român George Pănculescu, care a introdus metoda de montare a șinei de traverse în afara spațiului căii ferate. Vedeți? Noi românii ne facem un renume și peste hotare! Ba chiar mai mult, oțelul necesar construcției ar fi fost turnat în țară la noi, fiindcă Franța nu avea o industrie a metalurgiei la fel de dezvoltată ca a noastră. Înălțarea acestui simbol al Parisului a necesitat 50 de ingineri, în jur de 120 de constructori și 100 de metalurgiști. În timpul construcției, un muncitor și-a pierdut, din nefericire, viața, însă acesta a fost singurul incident neplăcut. Turnul Eiffel a necesitat 18. 038 de piese, dintre care unele au fost trimise înapoi în fabrică pentru modificări; ele au fost îmbinate prin două milioane și jumătate de nituri. Citește mai departe.
Turnul are trei nivele, la care turiștii pot ajunge atât pe scări, cât și cu liftul, cu excepția nivelului superior, unde accesul se face doar cu liftul. Iluminarea sa este asigurată de 36 de proiectoare, în care se găsesc, în total, peste 20.000 de becuri, iar cablurile electrice care asigură alimentarea au o lungime de aproximativ 40.000 de metri. Cu un număr de 1655 de trepte, construcția are dimensiunile unui bloc cu 100 de etaje. Deși v-am oferit aceste informații, cel mai probabil, vă întrebați acum: „Câți metri are Turnul Eiffel?”. După cum am auzit de la locuitori, el măsoară peste 320 de metri și are o greutate de 100 de tone, devenind, astfel, cea mai înaltă clădire din lume.
Pentru ajunge la el, un turist ar putea să ia autobuzele 42, 69, 72, 82 sau 87, unul dintre trenurile RER ( Linia C sau statia „Champ de Mars – Tour Eiffel”), ori metroul, pe liniile 6, 8 sau 9. În plus, vă las mai jos tarifele pentru vizitare:
Un alt simbol al Franței demn de menționat este Catedrala Notre Dame, de confesiune catolică, închinată Fecioarei Maria. Altarul catedralei a fost sfințit pentru prima dată în anul 1182, de către episcopul Maurice de Sully, iar construcția s-a desfășurat între anii 1163 și 1345, astfel încât cea dintâi creație în stil gotic își termina lucrările abia în secolul al XIV-lea. Specifice stilului gotic sunt fațada „dantelată” și turnurile cu formă patrulateră, înălțându-se la 69 de metri și oferind impresia de echilibru. Cele trei porți de la intrare sunt și ele ornamentate în aceeași manieră, evocând simbolurile stilului gotic. În plus, interiorul monumentului îi face pe vizitatori să se simtă mici în comparația cu măreția sa, având în vedere că zidurile sunt înălțate pe trei rânduri de coloane. Proporțiile catedralei sunt de 130 metri lungime, 35 înălțime și 45 lățime, în incinta ei putând adăposti până la 10.000 de persoane. Citește mai departe.
Dacă tot vorbim de această frumoasă operă de artă gotică, nu putem să nu-l amintim și pe Quasimodo, protagonistul animației și romanului „Cocoșatul de la Nôtre Dame”, scris de Victor Hugo. Deși Quasimodo este un simplu personaj fictiv, descrierea monumentului este în conformitate cu realitatea, Victor Hugo popularizând cele două turnuri ale catedralei, în special, pe cel din Sud, unde ar fi locuit „cocoșatul”. În plus, un alt aspect legendar este cel al garguilor, jgheaburi care au rolul de a evacua apa de ploaie, în formă de figuri mitice. Se spune că ele protejează catedrala de ploi și spirite rele. Din nefericire, acest simbol a fost parțial distrus de un incendiu ce a izbucnit pe acoperișul clădirii în anul 2019, incendiu cauzat de lucrările de restaurare. Turnul fleșă s-a prăbușit, 500 de tone de lemn ducându-se pe apa Sâmbetei, iar partea superioară a fost înghițită de flăcări. Cu toate acestea, ministrul francez al culturii, Roselyne Bachelot, a promis redeschiderea catedralei începând cu anul 2024.
Arcul de Triumf, simbol al Franței situat în paris, pe Bulevardul Champs-Élysées, este așezat pe o esplanadă, la intersecția a 12 bulevarde. Structura arhitecturală se inspiră din construcțiile romanice, din Arcul de Triumf al lui Janus de la Roma, care are formă de tetrapil. Cu toate acestea este puțin diferit, în ceea ce privește lipsa coloanelor și dimensiune sale (50 m înălțime, 45 m lățime și 22 în adâncime). Citește mai departe.
Monumentul este împânzit de altoreliefuri care redau scene din istoria Franței, precum: „Plecarea voluntarilor din 1792”, „Triumful din 1810”, „Rezistența din 1814” și „Pacea din 1815”. Deasupra, se pot observa șase basoreliefuri care înfățișează momente importante din războaie. De exemplu, în partea de jos există o friză care ilustrează plecarea și întoarcerea armatelor în timpul campaniilor din zonele mediteraneene. Pe ziduri sunt gravate numele a 558 de generali ai Imperiului Francez, iar numele celor care și-au dat viața pe câmpul de luptă sunt subliniate în semn de pură recunoștință. În plus, tot aici există și 30 de scuturi, pe care sunt scrise numele unei victorii a lui Napoleon sau din timpul Revoluției Franceze: Valmy, Jemmapes, Fleurus, Montenotte, Lodi, Castiglione, Rivoli, Arcole, Pyramides, Aboukir, Alkmaer, Zurich, Heliopolis, Marengo, Hohenlinden, Ulm, Austerlitz, Jena, Friedland, Somosierra, Essling, Wagram, Moscova, Lützen, Bautzen, Dresda, Hanau, Montmirail, Montereau și, în final, Ligny.
Preparatele culinare și destinațiile de vis sunt doar câteva dintre simbolurile Franței, dar frumoasa țara nu se rezumă doar la gastronomie și peisaje încântătoare. Ea are un renume și în istoria modei, a parfumeriei sau chiar a producției de săpun.
Bereta este simbolul vestimentar tipic franțuzesc, un accesoriu din pâslă care și-a câștigat popularitatea în Evul Mediu. Aceasta se poartă într-o parte și o regăsim în diverse contexte pe capetele revoluționarilor, franțuzoaicelor care vor să fie chic, artiștilor care își doresc un aer de mister sau deasupra unor coafuri elegante, în cazul modelelor. Încă din Epoca Bronzului, oamenii purtau un fel de berete adaptate climatului cald sau rece. Dacă privim la vestimentația grecilor și a romanilor, putem observa cum birretum, pălăria din care va evolua articolului vestimentar, devine din ce în ce mai populară. Strămoșii beretei au fost pileos, un tip de pălărie conică, și petasos, pălăria turtită, specifică zilelor toride. În Epoca Medievală, ele aveau diverse forme și dimensiuni, dar exista, totuși, un lucru pe care îl aveau în comun: pâsla, material ieftin și ușor de croit. Din acest motiv, se spune că bereta era „pălăria oamenilor săraci”. Există câteva legende interesante care încearcă să justifice apariția pălăriei atât de populară în franța. Una dintre ele afirmă că Noe a fost cel care a inventat-o, observând că lâna pe care o avea la bordul navei, odată bătătorită, devenea un material rezistent și impermeabil, care să îl poată proteja de-a lungul călătoriei sale. A doua legendă afirmă că ciobanii au fost adevărații inventatori, ceea ce poate fi chiar adevărat. Ei lăsau în ploaie lâna, care se umfla și se transforma într-un material numai bun să-i protejeze de intemperii. Citește mai departe.
Adevărata istorie a apariției beretei nu este cunoscută însă putem înțelege cum și-a câștigat popularitatea: nu incomoda țintașii, neavând boruri largi, era ușor de asortat, nu era incomodă, ținea părul strâns și proteja de ploaie sau soare. Ce altceva mai puteau oamenii cere de la un simplu articol vestimentar? Ei bine, să devină un simbol al modei, ceea ce s-a și întâmplat. În plus, ea devine și simbol în timpul celui de-Al Doilea Război Carlist (1846-1849), când „grupul beretelor roșii” a luptat împotriva lui Carlos al V-lea, succesorul la tron. Astfel, bereta este considerată emblematică în istoria mișcării carliste sau a celei de extremă dreaptă, dar poate fi întâlnită și în portul tradițional hispanic.
Celebra creatoare de modă se naște în august 1883, vreme la care nimeni nu știa că ea va revoluționa întreaga vestimentație a femeilor din secolul XX. Ea a simplificat portul și a introdus pantalonii și costumele cu croială bărbătească, ceea ce era un act cu adevărat îndrăzneț, având în vedere că în perioada aceea imaginea tipică a femeii era asociată unui stil elegant, feminin și, bineînțeles, rochiilor. Înainte de Primul Război Mondial, hainele femeilor se rezumau la fustele lungi până în pământ și la simple bluze, vestimentația lor fiind îngrădită de normele restrictive ale societății, o societate dominată, fără urmă de îndoială, de sexul masculin. Prin alegerile sale și curajul de care a dat dovadă odată cu introducerea pantalonilor, Coco Chanel va contribui la emanciparea femeilor, la lupta lor de a obține drepturi egale cu bărbații, chiar dacă într-un mod indirect. Citește mai departe.
Născută într-o familie săracă și ramasă orfană, își va petrece anii adolescenței într-o mănăstire, unde învață să își croiască propriile haine. După vârsta de 18 ani se angajează într-o croitorie și încearcă să-și câștige existența. Ajutată de bărbații bogați din viața ei (soțul Étienne Balsan sau iubitul ei Arthur Capel) se va face recunoscută în cercurile elitiste și își va deschide propriul magazin. Mai întâi, Coco Chanel se remarcă prin designul inedit al pălăriilor, iar apoi începe să creeze și alte piese semnificative precum: eșarfele fluide, bluzele cu dungi, rochiile cu bretele, costumele bărbătești și genți. Unele dintre gențile ei au devenit adevărate surse de inspirație pentru alți creatori de modă și și-au păstrat popularitatea până în zilele noastre, precum geanta Chanel 2.55. Frumoasa creatoare de modă nu s-a oprit aici, ea a creat și parfumuri, dintre care cel mai cunoscut este Chanel No.5, care s-a bucurat de un succes uriaș, fiind considerat un parfum feminin cu note de santal și vanilie. Acesta ar fi fost lansat pe 5 mai și se crede că data lansării ar influențat denumirea produsului, dar și faptul că 5 era considerat un număr norocos.
Savon de Marseille este un săpun tradițional franțuzesc, specific Marsiliei. Săpunul este îmbogățit cu uleiuri hrănitoare, precum cel de măsline, care reprezintă între 50 și 72% din produsul finit. În prezent, se mai poate fi folosi și uleiul de palmier, în cazul săpunului alb, și alte uleiuri vegetale, în situația în care cumpărătorii nu se arată încântați de culoarea verzuie pe care săpunul o capătă din cauza uleiului de măsline. Săpunul se găsește într-o gamă variată, în ceea ce privește culoarea și parfumul și ingredientele: lăcrimioare, vanilie, lavandă, grapefruit, aloe vera, trandafir, miere, violete, lămâie, ceai verde, migadale, flori de magnolie, iasomie, mentă, cocos, mandarine, salvie și multe altele, disponibile la prețuri accesibile atât în magazine, cât și online. Săpunurile hidratează în profunzime și conțin ingrediente naturale, astfel nu distrug bariera naturală a pielii. În plus, sunt hipoalergenice și pot fi folosite inclusiv de persoanele cu pielea sensibilă sau predispusă la diverse afecțiuni dermatologice. Citește mai departe.
De ce să cumpărăm săpun de Marsilia, în locul clasicelor săpunuri care se găsesc la noi pe piață? În primul rând, este un săpun biodegradabil și nu afectează mediul înconjurător. În al doilea rând, este un produs economic, având în vedere că durează de două ori mai mult decât un săpun obișnuit, mulțumită ingredientelor și modului de preparare. În al treilea rând, este un produs antiseptic, indicat persoanelor cu iritații, bătături sau crăpături ale pielii. Săpunul nu conține coloranți artificiali, poate fi folosit și în curățarea hainelor copiilor și nu provoacă alergii. Ba chiar mai mult de atât, un pont pe care l-am aflat chiar de la francezi: în cazul în care vreți să scăpați de molii, agățați un astfel de săpun, preferabil varianta cu lavandă sau alte uleiuri aromatice, și veți scăpa de orice probleme. Ce altceva ne-am mai putea dori de la un săpun? Poate doar să îl cumpăram chiar din Marseille…
Cel mai faimos simbol al Franței este Turnul Eiffel.
Alte simboluri populare ale Franței includ steagul Marsilia, Catedrala Notre-Dame, Cocoșul Gallic, Fleur-de-lis, Muzeul Luvru, Arcul de Triumf, castelele baroc, Tapiseria Bayeux, Palatul Versailles și Moulin Rouge.
Fleur-de-lis este un simbol tradițional francez care înseamnă „floare de crin” și este asociată cu regalitatea, puritatea și perfecțiunea.